Un actor grăbit de Mădălina Nenică

Lupta unui tânăr cu propriul destin. Renunţă la scena românească pentru a studia la o universitate de prestigiu din Marea Britanie.

Cristian Priboi este un tânăr din neamul ursarilor. Are 24 de ani şi lucrează ca operator monitorizare, validare si introducere date la Centrul pentru Monitorizarea Politicilor Publice din Bucureşti, asociaţie ce se ocupă cu monitorizarea politicilor publice.Viaţa sa nu a fost deloc ușoară. Încă din copilărie a fost nevoit să locuiască pe stradă, în parcuri, scări de bloc sau în poduri de casă. De-a lungul timpului s-a confruntat cu rasismul şi cu răutăţile celor din jur. Toate acestea nu l-au împiedicat însă pe Cristian să ajungă ceea ce este astăzi.

Cristian Priboi crede că viaţa este absolut aşa cum o faci tu să fie. Crede foarte mult în Dumnezeu, dar este de părere că  tot El ne-a lăsat líberul arbitru. Îi  place foarte mult sa râdă şi preţuieşte fiecare bucurie a vieţii. A  găsit această combinaţie între concepţia sa, – aceea că viaţa este aşa cum o faci tu să fie – şi plăcerea sa de a râde, într-un roman scris de italianca GiuliaCarcasi – „Zodia Îndrăgostiţilor”, un Roman pe care îl recomandă cu plăcere tuturor adolescenţilor. Fiecare tânăr poate fi considerat protagonist al acestui roman, care  constituie şi o lecţie de viaţă: „orice situaţie trebuie analizată din mai multe puncte de vedere înainte de a lua o decizie”.

Viaţa sa a început într-o zi de toamnă în anul 1990  la Bucureşti. La naştere s-a cam grăbit. S-a născut la 7 luni, dacă s-ar fi  născut la termen ar fi trebuit să se nască în ajunul Crăciunului. Este cel mai mic dintre cei şase copii ai familiei Priboi.  Până la vârsta de 4 ani şi jumătate a avut o viaţă normală, banală. Era la fel ca ceilalţi copii, hrănit, scos la joacă, pus la somn.

În vara anului 1995 s-a schimbat totul. Părinţii săi au decis să vândă apartamentul din cartierul Militari în care locuiau pentru a cumpăra o casă. Mama era deja bolnavă psihic şi făcea anual câte 2-3 internări la spitalul de boli psihice, „Domniţa Bălaşa“ – Bălăceanca. În tot acest timp fraţii mai mari aveau grijă de Cristian.

După ce au vândut apartamentul, părinţii săi  au început să se certe, ajungând în cele din urmă la despărţire. În acel moment s-a pierdut totul. S-au pierdut banii cu care trebuia să se  cumpere o  casă, deoarece tatăl a decis să-i părăsească în favoarea altei femei, copii rămânând în grija mamei bolnave fără un acoperiş deasupra capului. Au stat o perioadă la un unchi care, de asemenea avea  o familie numeroasă, iar mama a hotărât să se mute în podul acelei case, plătind chirie pentru acel spaţiu.  Aşa au stat timp de un an de zile.

„Ţin minte şi acum că în anul 1996 a nins de Paşte”, spune Cristian.

După acel an, unchiul s-a hotărât că rudele chiriaşe din pod nu mai pot să rămână acolo şi  le-a  spus să-şi găsească un alt loc în care să se adăpostească.  Au  apelat la cei  care le păreau  lor  mai apropiaţi, – părinţii mamei. Bunicul avea o curte pe care o folosea pentru a cultiva legume şi pentru a creşte animale. Nu avea nimic construit acolo. L-au  rugat să-i  lase să stea acolo pentru o vreme, le-a permis, însă cu o condiţie, condiţia de a avea grijă de animale, grădină. Nu le-a dat voie să culeagă nimic din grădină. Au mers acolo, au improvizat corturi din mobila care le mai rămăsese din casa lor,  corturi ce au fost acoperite  cu nişte material de plastic pentru a se  putea feri de ploaie.

Era vară. Cristian,  copil fiind, se bucura că avea unde să se joace. Alerga toată ziua prin curte, se juca cu găinile, fugea de curcan şi întotdeauna când mama făcea mâncare, stătea pe un  scăunel mic lângă pirostrii admirând focul. Făceau  mâncare la pirostrii, într-o oală mare de 20 de litri, pentru că erau multe guri de hrănit şi altă modalitate de a face mâncare nu aveau. Era o mâncare foarte bună,  pregătită cu dragoste şi împărţită în mod egal la toţi.

Tot acolo, în faţa curţii aveau şi un mic izvoraş la care  băiatul mergea cu o stropitoare, o umplea cu apă şi se învârtea  în cerc până când se golea toata apa. Apoi o lua de la capăt. Acolo a fost şi locul unde  surorile  sale au renunţat la şcoală iar fratele cel mare a fost înrolat în armată. Nu puteau merge la şcoală mirosind a fum şi fără nimic, – fără cărţi, fără caiete, fără ghiozdane. În plus, vindeau seminţe împreună cu mama pentru a avea cu ce  să-şi procure mâncare.

Într-o noapte de octombrie, Cristian s-a trezit în braţele surorii mai mari care alerga către poartă. Totul luase foc de la o lumânare. Au venit pompierii, au stins  flăcările iar  astfel au  pierdut şi ce le mai rămăsese din casa lor, câteva corpuri de mobilă şi nişte fotografii.  La scurtă vreme apare bunicul, care în loc să le ofere un sprijin, i-a alungat în stradă , în toiul nopţii.

Nu aveau unde să se ducă, aşa că pentru o vreme s-au plimbat prin parcuri, dormeau pe bănci şi din când în când mai mergeau în vizită pe la nişte rude, însă nu prea des.  Toate acestea au durat până când au întâlnit  şi  alţi oameni  care se aflau în situaţia lor. Ei le-au spus că locuiesc într-un bloc în cartierul Vitan, unde  locuiesc mai mulţi oameni. Blocul însemna doar clădirea în sine, fără geamuri, balustrade sau, instalaţie electrică, fără apă, fără nimic. Doar beton. Pentru ei era un loc foarte bun pentru că se apropia  iarna şi măcar aşa aveau un loc în care se puteau feri de vânt şi de zăpadă. Aşa au şi făcut. Au mers acolo, au găsit un apartament gol la etajul 2 din 4 al acelui  bloc şi s-au instalat acolo. Au acoperit găurile de la geam cu materiale din plastic, au construit dintr-un cazan mare de metal, o sobă improvizată: – şi-au creat un adăpost ca să să facă faţă iernii. Au rămas acolo timp de un an jumate, când s-au mutat la câteva străzi distanţă  într-o locuinţă socială obţinută de la primărie.

A început clasa I la vârsta de  nouă ani.  Încă din primele luni, Cristian a fost remarcat pentru rezultatele foarte bune obţinute la învăţătură. Asta nu l-a scutit însă de răutăţile copiilor.

„Colegii nu se jucau cu mine în pauze”, îşi aminteşte, pentru că eram mai bruneţel, nu aveam hăinuţe şi miroseam a fum”.

Acelaşi tratament îl primea şi când mergea în parc la joacă, copii îl evitau,  sfârşea prin a se juca singur.  De-asta adesea  se ascundea după tobogan şi plângea, fără ca cineva sa-l vadă.

Tatăl a reapărut în viaţa lui pe 26 februarie 2003 într-un sicriu. Atunci  fratele mai mare a primit un telefon de la concubina tatălui  în care i s-a spus că tatăl lor s-a sinucis. Nu a aflat  niciodată motivul. Chiar dacă tatăl a ales să-i părăsească, au avut grijă ca acesta să aibă parte de o înmormântare creştinească.  E singura amintire pe care tânărul o are despre tatăl său.

Cristian a  absolvit Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti,profilul real, specializarea Matematică-informatică. Era foarte greu pentru el să-şi facă temele pe genunchi la lumina lumânărilorÎn timpul liceului  s-a îndrăgostit  de teatru. Acolo a clădit o trupă de teatru  a liceului  unde îşi petrecea aproape tot timpul scriind la calculator scenariile făcute de  domnul profesor de matematică. Domnul profesor a întrebat cine îi poate scrie şi lui în format electronic scenariile, şi Cristian s-a oferit. Au reuşit să pună bazele unei trupe de teatru cu care a colindat ţara în lung şi în lat, până când a ajuns să regizeze singur spectacolele.

533856_3624654229737_898829350_n

A terminat liceul şi a dat admitere la 2 facultăţi. Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică  (UNATC) din Bucureşti şi Telecomunicaţii în ideea de a continua cu ştiinţele exacte. A fost admis la ambele. La UNATC al  VIII-lea. În prima zi, la deschidere, a mers la amândouă: la telecomunicaţii de dimineaţă şi la actorie la ora 17:00. În aceeaşi  zi a luat şi hotărârea să urmeze doar actoria.  Aşa că a sunat la Facultatea de Telecomunicaţii şi le-a spus că  renunţă la locul său  pentru ca alt tânăr să beneficieze de bursa de merit care i s-ar fi cuvenit lui, având în vedere că el  intrase cu cea mai mare medie.

A intrat  la actorie cu mult entuziasm, aşteptări dar şi cu planuri măreţe. A întâlnit o doamnă profesoară care, din punctul său  de vedere,  nu vedea dincolo de bariere. Din această cauză a renunţat după doi ani la actorie. A renunţat la visul lui şi la iubirea lui, această decizie lăsând urme adânci în sufletul tânărului.

După un timp Cristian a  jucat alături de un nume mare al teatrului românesc, Dan Condurache , într-un film intitulat „Brigada neagră” unde băiatul a avut rolul principal. Acest film a câştigat numeroase concursuri   şi a primit câteva nominalizări la festivaluri de film importante.

În ultimii doi ani Cristian a făcut voluntariat în cadrul mai multor ONG-uri pentru romi, de altfel s-a implicat şi în diverse acţiuni ce au vizat tinerii romi cum ar fi : activităţi cu focalizare pe segmentul de tineret, informare, consiliere şi orientare educaţională; activităţi de într-ajutorare a copiilor proveniţi din familii defavorizate, promovare a dialogului interetnic; identificarea preşcolarilor şi consilierea părinţilor de etnie romă în vederea înscrierii copiilor la grădiniţă şi la clasa pregătitoare. Colegii îl descriu pe Cristian ca fiind o persoană, organizată, sociabilă dar şi capabilă. Prietenii spun despre el că e un prieten adevărat pe care se pot baza oricând şi cu un simţ al umorului foarte dezvoltat, uneori fiind poreclit Mac sau Arlechino.

În ianuarie 2015 a aplicat la o facultate din Marea Britanie şi a fost admis. Acum aşteaptă să devină student în Marea Britanie la Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, pentru că vrea să-i calce pe urme fratelui său Florin mai mare cu cinci ani, care este expert parlamentar la Camera Deputaţilor.

„Intenţionez să termin  facultatea acolo şi să mă întorc acasă să profesez în domeniu dar mai ales să-mi întemeiez o familie. Abia aştept să fiu cel mai bun tătic din lume”, spune Cristian.

Acest articol poate fi citit şi pe site-ul https://madalinagnenica.wordpress.com/2015/04/02/un-actor-grabit/