Micul Artist de Cristina Babii

Dintr-o familie în care muzica a fost mereu prilej de bucurie, dar pe care niciun membru nu a dus-o mai departe, Antonio, de aproape 11 ani, este singurul moștenitor al portativului. Părinții se pun luntre și punte pentru ca micul lor artist să-și îndeplinească visul și să îl vadă și pe al lor cum devine realitate. Visul ca Toni să devină muzician.

Toni își înșiră migălos, cu mândrie, teancul de diplome pe care apare numele lui. Se întinde după o medalie aurie, legată cu șnur tricolor. „Primăvara micilor artiști”, scrie pe micul bănuț pe care Toni îl așază, ca o cireașă pe tort, lângă zecile de diplome. Băiatul este mândria familiei, copilul cel mai mic, singurul care a urmat drumul muzicii și de care a fost sigur de când avea șase ani. Era încă la grădiniță, dar le-a spus părinților că el nu vrea să învețe. Vrea să cânte.

O după-amiază de noiembrie, friguroasă și degrabă întunecată, undeva într-un cartier din Botoșani, îi găsește pe membrii familiei Budulică, risipiți prin colțurile orașului. E departe ora de cină, și doar mama e acasă, tocmai s-a întors de la Palatul Copiilor unde l-a lăsat pe Toni la lecțiile de canto. Antonio sau Toni, e băiatul cel mic al familiei, are aproape 11 ani. Bogdan e în clasa a 12-a și la ora asta de obicei e la bibliotecă, învață. „Eu sunt foarte mândră de copiii mei, am copii buni, învață. Cel mare se pregătește să dea la Medicină, la Kinetoterapie, și în clasa a 9-a când a intrat la Liceul Laurian (Colegiul Național A.T.Laurian din Botoșani – n.r.), a avut printre cele mai mari medii. L-au dat atunci și la ziar, încă îl mai păstrez”, spune cu mândrie Carmen, mama băieților.

Portret de familie

toni-si-familia-saSe fălește cu ei. Și a încercat mereu să îi țină departe de cuvinte grele sau de judecăți greșite pe care atât ea, cât și soțul ei, le-au tot simțit pe propria piele. Totuși, deși Toni nu a știut niciodată ce înseamnă discriminarea în rândul romilor, Bogdan avea o vârstă fragedă când a fost batjocorit.

„Noi la serviciu, printre colegi, nu am simțit discriminarea, pentru că deja oamenii sunt mai maturi, dar printre copii, vrând-nevrând, te jignesc, inevitabil. Probabil și de acasă vine lucrul acesta. Problema asta am avut-o cu cel mare prin clasa I sau a II-a, avea un coleg care îl tot jignea și am vrut eu să merg să vorbesc cu el, dar domnul învățător nu m-a lăsat. A zis că discută dumnealui. Și am tăcut, am tăcut, am tăcut, dar până la urmă l-am mutat din clasa aceea, din acea cauză. N-am mai putut să-l las fiindcă, fiind copil și el, suferea”, își amintește mama băieților.

Înainte să apuce să povestească despre Toni, băiatul intră val-vârtej pe ușă. Râde larg și până să își tragă sufletul și să spună „bună seara”, o țâșnește spre dormitor. N-are stare. Se întoarce în salonul mare, trece pe lângă pianul de culoarea castanului pe care ai lui i l-au cumpărat la sfatul unui profesor, și se așază pe un scaun lângă mobilă; pe fiecare raft stă câte o poză de familie. Din fiecare, ba Carmen, ba Mihai, soțul ei, ba copiii râd cu gura până la urechi. Râde și Toni când mama povestește cum a pus el piciorul în prag la doar șase ani și a spus „eu vreau să cânt”.

„Vreau să mă fac muzician”

„Vreau să mă fac muzician când voi fi mare. Îmi place și studiul la pian, îmi place și muzica populară, aș vrea să le fac pe amândouă”, spune Toni, dând din umeri. Carmen păstrează toate filmările cu el de la concursurile sau spectacolele pe care le-a avut cu muzica populară, a mers cu el peste tot. „Ba a luat mențiune, ba premiul doi, ba nimic”, râde mama. Într-o filmare pe care o are pe telefon, Toni apare îmbrăcat în costum popular, cu opincuțe în picioare, apucă bine bundița, parcă pentru a o arăta lumii întregi, și cu cealaltă mână ține microfonul încrezător. Toni nu are răbdare să se uite la filmare, pune degetele subțiri la nas și se preface, aruncând bărbia în sus, că suflă în trompetă. „Azi e voie mare în sat”, se numește melodia pe care băiatul o cântă pe o scenă din Vorona, un sat din județul Botoșani. Era undeva prin septembrie anul acesta.

„Îi place foarte mult să cânte. Are mereu ghiozdanul greu când merge la școală (Liceul de Artă «Ștefan Luchian» din Botoșani – n.r.), învață foarte mult. Cred că a moștenit asta de la bunici, dar și de la tatăl lui care a cântat la voce și la acordeon când era tânăr, între timp s-a lăsat”, povestește Carmen. Dar Toni nu are de gând să se lase și nici părinții nu și-ar ierta-o. Are muzica în sânge, asta își spun mereu.

De când se trezește până adoarme, Toni vede, aude, cântă, respiră note muzicale.

– Cam cât stai să studiezi? Spre exemplu, cum arată o zi de-a ta?

– Păi mă trezesc, mă spăl, merg la ore, vin la 1, mănânc, repet o oră la pian, scriu, apoi repet la voce, iar la pian…toni-budulica-2

Fără repetiții, s-ar fi pus praful pe talentul lui și pe clapele pianului pe care părinții l-au cumpărat cu eforturi. N-o duc rău, dar muncesc zi-lumină pentru asta; de când se știu sunt comercianți și banii care vin în casă se transformă în ore de meditații la pian, ore pentru voce la muzică populară, ore de meditații pentru Bogdan, pe care îl așteaptă sfârșitul de liceu. Banii se măsoară în ore care își așteaptă plata. Iar Toni merită cu prisosință, spune Carmen. Când se așază în fața pianului și începe să cânte, ochii i se umezesc. E mândră tare. Dintr-o mulțime de partituri, pe care a încercat să i le explice și mamei, „ca să știu că învață mai întâi pentru mâna dreaptă, apoi pentru stânga și abia după aia le memorează și le combină”, din studii de Bach, Moskovski sau Chopin, alege unul de Burgmüller. Stă drept în fața claviaturii, își încălzește degetele, așază partitura în față și dintr-o dată, muzica se aude. Sunete dulci ies din degetele sale, în timp ce el privește fără a clipi, când la clape, când la partitură. Mama îl privește neclintită. Toni e în visare. Când termină de cântat, se ridică voios și zâmbetul ștrengăresc îi reapare pe buze.

Cum s-o împăca Burgmüller cu Sofia Vicoveanca, doar Toni știe.

Articol scris în cadrul proiectului „Privește dincolo de aparențe”, implementat de Asociația pentru Dezvoltare Continuă AD Plus, proiect finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România.

Acest articol poate fi cititi si aici.