Dansul cobrei de Doina Sârbu

Tatăl a abandonat-o încă de la naștere, iar mama lucrează peste hotare în căutarea unui trai decent. Lipsită de căldura părintească Felicia s-a refugiat în muzică, iar flautul i-a devenit ca un frate.

„Dacă nu vă supărați pun partitura în față”, îmi spune Felicia și întinde degetele fragede spre foile albe pictate în negru pe un portativ. „Sunt piese noi pe care nu am cum să le memorez timp de o săptămână”. Începe cu încălzirea. Buzele, obrajii, degetele și plămînii trebuie să fie pregătiți pentru a inspira și expira muzica. Niște sunete ciudate, pe care nu le percepe urechea unui începător sau a unui om ce nu cunoaște arta cîntului la flaut, plutesc în încăperea mută. Jenată întreabă dacă poate începe, aude un da de la mama sa, respiră adînc. Apasă clapele, iar tensiunea în cameră crește, de la nota de vîrf coboară în descreștere spre un sunet mai puțin deslușit. Emoțiile își fac apariția pe față, se rușinează că o ascult, iar ochii privesc undeva în gol căutând concentrarea. Se uită rareori pe foaie, știe ce face, degetele alunică de la o clapă pe alta, alunecă rapid, alunecă mai lent, oferind sunetelor o magie proprie.  Ne aflăm în oficiul Asociației „Inima Reginei”, o cameră micuță cu două uși, cu masă de birou în jurul căreia se află mai multe scaune și o sofa pe care stau mama și mătușa Feliciei. Toți își ciulesc urechile, muzica acelui instrument domină liniștea din cameră.

Felicia provine dintr-o familie de muzicanți de pe linia mamei. A vrut sa-i fie testat auzul muzical încă de la grădiniță. Trei ani mai târziu, doamna doctor, Tunaru Adriana, șef serviciu al Asociației „Inima Reginei” din Bârlad, își aduce aminte de micuța Felicia care i-a spus pe atunci „O să merg la Școala Muzicală!”. I-a promis atunci că dacă la test se va dovedi că are ureche muzicală, o s-o ajute să ajungă acolo. „ Am așteptat… și pînă la urmă așa și s-a întâmplat.”

Anul școlar începuse de două săptămâni și Felicia era eleva in clasa a IV-a la Școala nr. 4 din Bârlad. „Eram la ore când cineva mi-a spus că merg la Școala Muzicală”. De obicei copiii sunt acceptați în incinta acestei instituții din clasa a V-a, însă „mulțumită antecedentelor, Domnul Andrei m-a întrebat dacă nu mai avem pe cineva de calitate. I-am răspuns că avem, dar într a IV”, a spus Doamna doctor cu un zîmbet de mîndrie. Fiind aceeași școală s-a putut face ușor transferul. A fost luată din clasa a IV ca să cîștige un an.

18_bigŞcoala Generala Nr.4 "Tudor Panfile" Bârlad

A învățat foarte repede să cînte la flaut. Obosea, dar îi plăcea din tot sufletul ceea ce și-a ales. „Învățam pe etape. Doamna Andrei Camelia, prima mea profesoară, mi-a dat mai întîi capul ca să suflu în el”, spune entuziasmată eleva Școlii de Muzică, iar ochii îi trădează seninul amintirilor. „Ea crede în talentul meu”, cuvinte care le pronunță tare și le accentuează. Doamna Camelia a făcut multe pentru ea, a ajutat-o cu vestimentația, un lucru de care se jenează Felicia, deoarece dese ori a intrat în conflict cu colegii de clasă din cauza portului sărăcăcios. Purta haine mai vechi, haine pe care le primea de la alții, nu cu eticheta de la magazin. Venea la ore și în afara programului, repetiții pe care nu le achita, ceea ce în mod normal ar trebui să o facă un elev, și care reprezentau o mână de ajutor.

Sunt piese pe care le studiază singură, unde depune efortul pentru a înțelege și pentru a învăța. Cu profesoara e mai ușor „pentru că îți arată. Aici trebuie să vibreze, aici să cânți mai tare, aici piano, aici acenti sau do diez”. Întinde mîina spre mapă. Pe foaia cu note are desenate niște semne „trebuie să cînt simplu și dulce, cum ar veni lin”. Învață piesele pe de rost, însă dacă nu le cîntă mai mult de o lună le uită. Are zeci de partituri în colecția sa, prin urmare trebuie să te concentrezi pe cele mai recente.

Îi place să fie aplaudată, să fie în centrul atenției sau să învețe de la alții. Prima sa olimpiadă a fost la Piatra Neamț, o olimpiadă zonală din regiunea Moldovei. În prima etapă a luat locul I, iar în a doua locul II „numai că nu am trecut mai departe”, cu regret povestește fata. A luat 98 de puncte, pe cînd trebuia să acumuleze 100. Participă de doi ani la concursului inaugurat în cinstea profesorului Ioan Nicolau, unde ia mereu premiul întîi.  Au urmat olimpiadele de  la Vaslui și la Galați, unde după victoria din prima etapă, în a doua a luat locul II. „Au fost copii mai buni, dar nici eu nu mă simțeam prea bine. Am intrat pe neașteptate. Știam că trebuiau să mai iasă încă vreo doi, trei copii, iar atunci cînd mi-am auzit numele «Eu?!» Nu eram pregătită”, prin urmare a avut mari emoții. La prima piesă a comis cîteva greșeli, care au costat-o locul de frunte. Conștientizează că nu s-a prezentat la nivelul pe care miza, dar nici cealaltă flautistă nu a meritat locul întîi „cînta, dar mai mult gesticula. Ei bine așa fac și eu, dar mă concentrez mai mult asupra cântecului. Asta vine de la sine.”

I-a plăcut să cânte la muzeul „Vasile Pîrvan” și muzeul „ Mihail Kogălniceanu”, deoarece sunt mulți oameni și locul e elegant, povestește cu admirație Felicia, iar ochii îi sclipesc. Împreună cu orchestra a participat la un concert de la Casa de cultură, iar cu Gabriela, elevă la Școala Muzicală, a cîntat în duet la o Fundație de Caritate, destinată oamenilor cu dizabilități.

Felicia a fost premiantă pînă în clasa a IV-a și a obținut diplomă de excelență după ce a terminat clasa a VI-a. Merge bine la școală, mai rău cu fizica. Îi plac orele de limbă engleză după ce a învățat-o. „Nu știam engleza deloc, până în clasa a IV-a am învățat limba franceză.”. La sfârșit de an a luat cea mai mică notă, însă acum cifrele din registru au evoluat.

Avea emoții cînd a pășit pragul Școlii Muzicale care se situa la un alt nivel față de Școala nr.4 din care venea, unde 60% dintre copii erau romi . „Eram cu românii în aceeași clasă, eram singură”. Nimeni nu și-a dat seama de proveniența ei, e puțin smolită, cu ochii căprui, părul șaten deschis, iar acum pe frunte îi alunecă șuvițe blonde. „Am încercat să fiu ca ei, să nu mă arate cu degetul”, îmi spune când o întreb de ce s-a vopsit și în glasul ei predomină niște note de frică îmbinate cu sfiala. Ea a dat masca jos peste un an după ce s-a afirmat și s-a simțit mai în siguranță. Cu toate acestea sunt copii care nu o plac „spuneau că nu mă îmbrac… corespunzător”.

„Sunt copii care nu acceptă romii. Pentru ei ar fi o bucurie că el e român și ea ar fi țigancă. Ar avea un avantaj s-o jignească. Sunt romi care sunt mai presus ca un român la școală, la învățat, în comportament, în îmbrăcăminte, dar asta ne e viața și vom merge mai departe”, spune mătușa Feliciei, Magdalena Drosu, cu note triste în glas. În clasa ei erau două fete care nu au plăcut-o de la început, una cîntă la flaut, alta la pian. „Cea mai rea” a plecat să studieze la Iași. Acum cîntă în trio cu încă două colege „Nu prea mă înțeleg cu una pentru că are mai multe fețe”, dar se bucură că a găsit limbă comună cu toți colegii.

Acasă lîngă șemineu

La momentul de față locuiește acasă împreună cu mama, însă cînd aceasta se întoarce la muncă în Spania, Felicia se mută la bunica vitregă. Comunică cu tatăl său vitreg „Nu îi spun tata, îl chem pe nume”. Cea mai mare parte a timpului mama nu îi este alături, muncește peste hotare și încearcă să îi ofere tot de ce ea are nevoie. Nu cunoaște multe despre tatăl său de sînge, doar că era foarte rău cu ea cînd era mică. Nu are frați și surori, iar prietena cea mai buna, care este puțin mai în vîrstă ca ea, îi înlocuiește familia. „Cînd ne văd pe poze, toți spun că suntem surori”. Vrea să devină un idol pentru copii săi, ca ei să se mîndrească cu ea, cu reușita ei la școală și la muzică. „Ași vrea ca fata mea, dacă o să am o fată, ei bine mi-ași dori o fată, să cînte și ea la flaut, iar băiatul la pian”.

Bunica și mama o încurajează să își continue studiile. În primul an cînta cu instrumentul oferit de școală, apoi mama i-a făcut cadou un flaut. Surpriza a venit pe neașteptate. „Mai întîi ea mi-a zis că nu mi-a luat nimic”, îmi spune și ține în mâinile fragede flautul prețios.  Repetă cuvintele „Uite ce ți-a adus mama”  cu un zîmbet pînă la urechi. „Cînd am văzut eram foarte bucuroasă. Am cîntat o piesă de la orchestră”.  Îmi arată cutia neagră în care stă instrumentul, e o cutie „neobișnuită”, după cum îmi relatează entuziasmată Felicia, în ea mai este o piesă. A încercat să cînte și cu aceasta, dar încă nu s-a acomodat.

29-Flute_on_Music-15-sep

Camera din nou e cuprinsă de muzică. Niște sunete lungi sunt urmate de altele mai scurte, mai vioaie sau care alunecă în timp formînd o notă. Felicia clipește din genele lungi, zîmbește, cuprinde camera cu ochii, iar mâinile împreună cu instrumentul argintiu trăiesc o adevărată poveste cu prinți și prințese dintr-o împărăție îndepărtată. Acel iz oriental pe care l-am deslușit din cîntul său m-au făcut să mă simt lîngă ea pe nisipurile Arabiei, vrăjită de dansul cobrei ce se ivește în toată splendoarea în fața noastră. Muzica lentă, calmă se preschimbă într-un vîrtej de sunete. I se văd clar gropițele din obraji și alunițele de pe față. Brațele plutesc în aer, iar cobra își continuă mișcările. Felicia are 13 ani, și muzica îi pictează viitorul. Visează la conservator, la concerte la Viena, Paris și Praga, la înscrierea printre soldățeii orchestrei Academiei Regale.

Acest articol poate fi citit şi aici http://narisuisudibu.blogspot.ro/2014/12/dansul-cobrei.html .